Mănăstirea Pasărea

„Rolul călugărului în vremea noastră mai mult ca oricând este acela de a menţine în lume aducerea aminte de Dumnezeu, să vieze şi să lucreze în lume credinţa însoţită de fapte caritabile”.

Sfântul Calinic Cernicanul, al doilea ctitor al Mânăstirii Pasărea

Mănăstirea Pasărea este situată în Câmpia Vlăsiei, în sudul României la o distanţă de aproximativ 19 km faţă de kilometrul zero al Municipiului Bucureşti, pe drumul naţional DN 3 (Bucureşti – Călăraşi), ce leagă capitala României de Constanţa, via Brăneşti, Lehliu şi Feteşti..

Căi de acces:

La Mănăstirea Pasărea  se poate ajunge:

• Cu maxi-taxi 503 de la Bucur Obor până în Comuna Brăneşti, după care se merge pe jos 3 km. prin satul Pasărea.
• Cu autobuz particular, ce pleacă din faţa Fabricii Antilopa( Pantelimon) până în satul Cozieni la 300m de mănăstire.
• Pe calea ferată, de la  Gara Obor până la   Gara Brăneşti- sat, apoi se merge pe jos 4 km.

Condiţii de cazare şi masă.

Întrucât, deocamdată, mânăstirea nu dispune de spaţii adecvate de cazare şi masă, primirea se face doar ocazional şi pe scurtă durată.

Acest aşezământ monahal este împrejmuit de lacul format de apele pârâului Pasărea, care îşi trage izvorul în pădurea Buciumeni, de lângă Mogoşoaia şi care se varsă în Dâmboviţa, la Fundeni fiind  bogat în peşte, păsări sălbatice, dar şi stufăriş, papură şi trestie, loc straşnic de adăpost, refugiu de apărare din calea năvălitorilor în vremuri de răstrişte.

Liniştea ce sălăşluia în vestiţii Codri ai Vlăsiei i-a atras pe sihaştrii autohtoni. Documentele vremurilor apuse, notează că între secolele XIII – XIX, pe aceste meleaguri fiinţa o autentică vatră isihastă cu aproape 40 de schituri, sihăstrii şi mânăstiri, unele ajunse până în zilele noastre, altele devenind chiar parohii şi metocuri dependente, fie de Mitropolia Ţării Româneşti, fie de mânăstirile mai mari.

Prima atestare a Sfintei Mânăstiri „Pasărea”, de călugăriţe, datează din anul 1813, în timpul domniei lui Caragea Vodă, când stareţul mânăstirii Cernica, arhimandritul Timotei construieşte o biserică din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae şi care va dura până la marele cutremur din 11 ianuarie 1838, când se prăbuşeşte, dar în Altarul căreia candela continuă să ardă până la noi.

Şi cum credinţa reînvie în nevoie, credincioşii nu cunosc deznădejdea şi strângând chimirul îşi dăruie iarăşi osteneala şi în doar cinci ani înalţă biserica din cimitir cu hramul Adormirii Maicii Domnului (1834), cu cărămidă din cărămidăria veche, prin osârdia Sfinţiei Sale Părintele arhimandrit Calinic, stareţul Mănăstirii Cernica, şi prin silinţa maicii stereţe Epraxia, biserică împodobită mai apoi de maica Melitina stareţă (…) în zilele credinciosului Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voievod – după cum se menţionează în pisania acesteia.

Pictura a fost executată în tempera de pictorul Nicolae Polcovnicul care şi-a lăsat semnătura la Sfânta Proscomidie, unde se păstrează în original.

Cu cât vremurile sunt mai grele, cu atât mai mult izvorăşte evlavia. Sporul credinţei face biserica existentă neîncăpătoare. Şi gândul iarăşi biruieşte.

Biserica cea mare, cu hramul Sfânta Treime, este construită între anii 1846-1847, din zid, în formă de tricon cu trei abside de Calinic cel Sfânt, stareţ arhimandrit al Mânăstirii Cernica, cu ajutorul credincioşilor şi râvna cucernicei maici stareţe Domnica, în zilele binecredinciosului Domn Gheorghe Dimitrie Bibescu, arhiepiscop fiind – ne spune pisania bisericii – Prea Sfinţia sa Domnului Domn Neofit Mitropolit 1847 noiembrie 2. Pictura din biserica mare a fost executată în frescă, stil neobizantin. Pictorii nu se cunosc, dar se crede că a fost opera călugărilor zugravi de la Şcoala de Pictură a Sfintei Mănăstiri Cernica, ajutaţi de pictori români veniţi de la Sfântul Munte Athos.

Azi, incinta mănăstirii este în suprafaţă de 2,5 ha.

Aici se află amplasate:

• biserica mare zidită între anii1846-1847;
• biserica mică zidită în 1834 – la subsolul căreia se află osuarul, unde odihnesc osemintele monahiilor care au fost înmormântate  în cimitirul mănăstirii;
• turnul-clopotniţă, construcţie maiestoasă, impunătoare cu trei nivele având înălţimea de 25 m., înscrisă printre monumentele istorice ale ortodoxiei;
• 67 chilii în care locuiesc 180 de maici şi surori;
• stăreţia şi gospodăria – anexă;vechiul arhondaric – în prezent muzeul mânăstirii;
• atelierele;
• căminul de bătrâne.

Mânăstirea Pasărea este deţinătoarea unei bogate colecţii de artă veche bisericească, dar şi de artă exprimată în broderii, ceramică, emailuri. Muzeul păstrează la loc de cinste mulajele în ghips ce aparţin sculptorului Gheorghe D. Anghel, care a vieţuit aici până la ultima suflare, dormindu-şi somnul de veci în pacea cimitirului monahal.

Reastaurări ale bisericilor mânăstirii s-au făcut în 1950-1960, prin grija Patriarhului Justinian Marina şi în 1990-2005 prin grija Patriarhului Teoctist.

1859-1866: La temelia modernizării noului Stat pe arena internaţională, administraţia României aşează reforma instituţională şi liberalizarea învăţământului.

Venind aici, la mânăstirea Pasărea, Alexandru Ioan Cuza, Domnul Ţării Româneşti, propune înfiinţarea unei şcoli primare atât pentru surorile din mânăstire, cât şi pentru copiii din satele limitrofe, şi apreciind faptele măicuţelor propune totodată şi înfiinţarea unui spital cu 12 paturi, întreţinut de „Eforia Spitalelor Civile”.

1868 – chinovia suferă o irecuperabilă pierdere prin trecerea la cele veşnice a îndrumătorului ei organizatoric şi duhovnicesc – Înalt Prea Sfinţitul Episcop Calinic.

1875: mânăstirea este prădată de cele mai de preţ odoare, de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale.

1882 – Secularizarea averilor mânăstireşti potrivit Legii din 13.12.1863, pierderea marelui său îndrumător spiritual, urmat de jaful fără precedent – toate determină conducerea mănăstirii să desfiinţeze viaţa de obşte, adoptându-se cu 1 aprilie 1882, viaţa de sine.

1916: Cum azilul de bătrâni din Bucureşti fusese transformat în spital de campanie pentru răniţii de pe fronturile primului război mondial, la măicuţele din mânăstirea Pasărea au fost aduse spre îngrijire 30 de bătrâne aflate în acel azil. Aşa începe lucrarea caritabilă a monahiilor acestei mânăstiri.

1921 – Ataşamentul şi vrednicia monahiilor pentru cei aflaţi în nevoie, dovedite în anii de grea cumpănă ai Marelui Război declanşat în urma atentatului de la Sarajevo la începutul secolului al XX-lea, atrag atenţia „Societăţii Orfanilor de Război”. Grija Patriarhului, vrednicul de pomenire Miron Cristea, nu întârzie demersurile părţilor şi aşa se face că în incinta mânăstirii ia fiinţă prima şcoală de patru clase pentru fete.

Pe lângă programa şcolară obligatorie, acestea învăţau croitorie, ţesătorie şi chiar arta broderiei şi picturii.

La început aici au învăţat 32 de fetiţe orfane, ulterior, aflăm din scripte, că în anul 1928, erau înscrise 74. Pentru întreţinerea şi educarea acestora, statul român oferea pentru fiecare fetiţă orfană suma de 17 lei lunar.

1925: expoziţia cu obiecte confecţionate manual de micuţele orfane închinoviate la Pasărea, având o valoare artistică de excepţie, se bucură de aprecierea unanimă.

1936: Prin purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea ia fiinţă „Institutul de caritate al călugăriţelor ortodoxe” cu motivaţia că sunt „cele mai potrivite pentru îngrijirea bolnavilor pentru că nu au obligaţii familiale şi depun suflet”.

1939-1947: O parte dintre orfanele crescute în mânăstire, din chemare, au devenit monahii, lepădându-se de lume şi închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, slujind pe aproapele aflat în nevoie.

Pentru vrednicia lor, graţia divină a lucrat prin Patriarhul  Miron Cristea care le-a ales pentru a urma şcoala de asistentă medicală, înfiinţată în cadrul Spitalului Militar Central. Din ordinul Patriarhului, şapte dintre monahiile Mânăstirii Pasărea au făcut ascultare, urmând cursurile şcolii sanitare. Le pomenim aici pe monahia Tomaida, monahia Polixenia Făniţa Parpalea, monahia Sofronia şi pe monahia Pahomia Marinescu, aceasta din urmă îngrijind răniţii de război aduşi în Spitalul Militar Central şi chiar mergând pe trenurile sanitare ale celei de a doua mari conflagraţii mondiale a veacului al XX-lea. Ce taină mare, fără de asemănare este în iconomia lui Dumnezeu, ca pe acea orfană odinioară plăpândă şi neajutorată să o dăruiască semenilor, generaţie după generaţie, şi nouă de asemenea, azi încă viguroasă şi înţeleaptă şi la venerabila vârstă de 93 de ani spre a ne fi pildă vie de vieţuire hristică! Le mai amintim şi pe asistentele medicale monahia Doroteea Bărbieru, azi în etate de 99 de ani, dar şi pe monahia Veniamina de curând mutată la cele veşnice.

1950: aici exista o şcoală elementară care a pregătit maicile şi surorile neşcolarizate.

1956: prin grija Patriarhului Justinian Marina în mânăstire se organizează o şcoală monahală pentru surori în două sesiuni.

1948-1989: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5)

Chemarea şi libertatea lăuntrică nu cunoaşte îngrădirile vremurilor. Numai aşa s-a putut păstra neîntreruptă şi nealterată misiunea şi dăruirea monahiilor mânăstirii Pasărea, care au ştiut la fel de bine să înfrunte atât războiul cel nevăzut din lăuntru, cât şi pe cel din afară în vremuri de cumpănă. Astfel, tot prin truda şi osteneala monahiilor din mânăstirea Pasărea au fost crescute şi educate în spiritul şcolii monahale şi chiar întreţinute la toate gradele de învăţământ, copile, ajunse aici prin Pronie divină, astăzi cântăreţe şi bune interprete ale muzicii psaltice bisericeşti sau meşteşugite lucrătoare în tainele artei bisericeşti, precum: pictură şi pictură în email, cizelură, filigran, broderie, croitorie, dar şi remarcabile monahii-profesor care manageriază întregul Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sfânta Filofteia, atât din punct de vedere economico-financiar, cât mai ales din punct de vedere al transmiterii cunoştinţelor referitoare la valorile creştine, care au ţinut neamurile şi omenirea toată în bună orânduială şi curăţenie morală.

Descrierea centrului – scurt istoric

Aşezământul social – Căminul de Bătrâni Pasărea- a luat fiinţă în anul 1991, prin purtarea de grijă a Patriarhului Teoctist şi prin osteneala  şi contribuţia monahiilor: Mina Marta, Monahia Pavelida Dinu, Monahia Mateea, Monahia Mina, Monahia Inocentia, Monahia Atanasia, Sora Elena, Sora Gina, Sora Nela, Sora Maria, Sora Teodora; împreună cu ucenicele acestora –  care au construit şi veghează la buna funcţionare a acestui aşezământ.

Construcţia lui nu a fost uşoară, fiind necesare zile şi  nopţi de muncă împărţită  între descărcatul cărămizilor şi al sacilor cu ciment, pregătirea mesei muncitorilor şi participarea la slujbele bisericii.

Căminul este unitate de asistenţă socială cu  caracter creştin, umanitar şi apolitic, cu sediul în incinta Sfintei Mănăstiri Pasărea, clădirea nr.51, la  o distanţă de 19 km. sud de Bucureşti, pe o peninsulă a Lacului Pasărea.

Activitatea Căminului se desfăşoară în conformitate cu Regulamentul de   Organizare şi Funcţionare al Asistenţei Sociale a Bisericii Ortodoxe Române .

• Clădirea se desfăşoară pe o suprafaţă locuibilă de 800mp., având demisol, parter şi un etaj.
• Are 20 de încăperi, amenajate ca spaţii de locuit pentru persoanele asistate: cabinet medical, sală de mese, sală de recreere, bucătărie şi oficiu anexă, magazii de alimente şi materiale, băi, spălătorie şi uscătorie.
• Căminul dispune de grădină proprie, în care se cultivă legume şi fructe.

Descrierea activităților

Aşezământul este păstorit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul,  prin sectorul Social-Caritate al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Conducerea Căminului este reprezentată de Monahia Mateea, care, împreună cu personalul specializat în domeniul medical şi al asistenţei sociale asigură îngrijirea persoanelor adăpostite în cămin.

Prin intermediul acestui Aşezământ, Biserica, prin slujitorii ei, încearcă să vindece suferinţa celor căzuţi sub povara rănilor trupeşti şi sufleteşti, după exemplul şi în spiritul Sfintei Evanghelii şi al Sfintei Tradiţii.

Asezământul adăposteşte un număr de 40 persoane vârstnice, maici şi  preotese, femei văduve , majoritatea cazuri sociale.

Serviciile sociale oferite

Căminul oferă următoarele servicii sociale:

• găzduire pe perioadă nedeterminată;
• servicii medicale primare, asigurate de medicul instituţiei, asistenţe medicale şi infirmiere (stabilirea tratamentului fiind recomandată de medicul specialist pentru fiecare persoană asistată);
• de asistenţă şi informare socială;
• de asistenţă spirituală şi suport emoţional(încurajarea persoanelor să participe la slujbele religioase.);
• de preparare şi distribuire a hranei – trei mese pe zi şi două gustări, (şi regimuri dietetice în funcţie de recomandările nutriţionistului);
• asistenţă şi suport pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii zilnice;
• de igienă personală şi a camerelor persoanelor asistate;
• de petrecere a timpului liber, prin organizarea de excursii, pe durată scurtă de timp, pentru persoanele deplasabile. ( Ex. excursii la alte mănăstiri, vizionări de expoziţii de pictură, etc).

Obiectivele căminului

• prevenirea marginalizării persoanelor vârstnice;
• evitarea abandonului social;
• înlăturarea îmbolnăvirilor datorate lipsei de îngrijire adecvată;
• prevenirea abuzurilor şi a violenţei asupra persoanelor vârstnice;
• eliminarea grijii pentru ziua de mâine;
• creşterea speranţei de viaţă;
• asigurarea unui trai decent;
• promovarea socializării persoanei vârstnice;
• împăcarea cu “sine”, acceptarea bătrâneţii ca o stare firească a vieţii.

Planuri de viitor

• Acordarea de ajutor temporar unor persoane cu diverse probleme sociale, constând în îmbrăcaminte, hrană, consiliere spirituală şi când este posibil şi sprijin financiar.
• Depistarea cazurilor sociale care pot fi sprijinite de către Asezământ.
• Atragerea  de voluntari – din rândul creştinilor, pentru acordarea serviciilor de îngrijire necesare persoanelor aflate în nevoie.
• Colaborarea cu alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, instituţii bisericeşti creştine, în scopuri exclusiv umanitare.
• Păstrarea legăturii cu autorităţile locale în vederea identificarii şi rezolvării  unor cazuri sociale.
• Reabilitarea, modernizarea şi amenajarea Căminului în conformitate cu cerinţele normelor europene obligatorii pentru continuarea activităţii.

Căminul întreţine şi continuă tradiţia în ce priveşte asistenţă socială înfiinţată încă de pe vremea Sfântului Vasile cel Mare (sec al III-lea), încercând ca prin activitatea sa caritativă să împlinească porunca filantropiei creştine, să aducă o rază de lumină în viaţa tuturor celor care se află în dificultate şi chiar să contribuie smerit la împlinirea vocaţiei creştine a neamului nostru.

Prima organizare a unei colecţii a fost făcută în anul 1967, obiectele religioase fiind adăpostite în vechea trapeză a mănăstirii construită în 1827, precum şi în fosta arhondărie construită în 1839. Obiectele ce s-au expus în colecţie erau selecţionate dintre icoanele ce se păstraseră în biserică, în casa oficială a mănăstirii şi din donaţii de la maici. Un merit deosebit l-a avut maica Arcadia Rădulescu, care a adunat întreaga sa viaţă piese de artă religioasă, alcătuindu-şi în propria sa casă o colecţie deosebită. Dintre celelalte maici care au donat piese de valoare găsim menţionate pe maica Pahomia Marinescu şi maica Mina Stoicescu. Exponatele au fost cercetate şi studiate de profesorul I.D. Ştefănescu, apreciindu-le ca deosebit de valoroase din punct de vedere artistic şi istoric.

În 1973, au fost aduse în Mănăstire Atelierele Patriarhiei şi au fost instalate în vechea trapeză unde era organizată colecţia. Obiectele expuse au fost mutate în vechea Athondărie, la un loc cu celelalte. Spaţiul fiind foarte mic, unele obiecte erau neexpuse.

Între anii 1991-1993, cu ajutorul Arhiepiscopiei Bucureştilor s-a reorganizat Muzeul în vechea clădire a trapezei, în două săli. La elaborarea tematicii sălilor trebuie amintit Preot Profesor Florin Şerbănescu din Bucureşti. Prima sală, cu piesele cele mai de seamă, este organizată cu vitrine în care sunt expuse icoane picate pe lemn, pe pânză, pe sticlă, icoane ferecate în argint, obiecte liturgice, cărţi de cult, manuscrise de cântări bisericeşti, tablouri istorice, ceramică, obiecte de artă şi nu în ultimul rând sculpturile lui Gheorghe Anghel.

Colecţia cuprinde icoane din lemn din sec. al XVIII-lea de şcoală italiană cu influenţă grecească, de şcoală grecească, icoane pe sticlă – şcoala din Ţara Românească, icoane îmbrăcate în argint, icoane din Palestina, cruci din filigran şi sidef, evanghelii, cărţi şi goblenuri din sec. al XIX-lea, o stampă-acuarelă de Szatmari, cu regele Carol I participând la slujbă. Acesta a donat mănăstirii o candelă şi un veşmânt preoţesc, care se află, de asemenea, în muzeu.