Joi, 11 Mai 2017, la Parohia Sfântul Andrei – Bragadiru din orașul Bragadiru, a avut loc conferința preoțească la care au participat toți clericii din parohiile arondate Protoieriei Ilfov Sud, din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Evenimentul a fost precedat de oficierea Sfintei Liturghii de către Pc. Pr. Ioan Bondar, Protopopul Protoieiriei Ilfov Sud, alături de un sobor de preoți din cadrul protoieriei, precum și de slujba de Te Deum, oficiată după Sfânta Liturghie.
Pentru început, participanţii au vizionat un film despre Patriarhul Justinian Marina. În continuare, Pr. Ionuţ Turcu de la Parohia Adormirea Maicii Domnului din comuna ilfoveană Glina a susţinut prelegerea intitulată Patriarhul Justinian Marina – Omul providenţial în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
În partea a doua a evenimentului s-au discutat diferite aspecte administrative. Din partea Centrului Eparhial au participat la această conferinţă Pr. Aurel Mihai, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, şi Pr. Dumitru Ştefănescu, Consilier administrativ-bisericesc.
Conferinţele administrative ţinute la nivelul protoieriilor sunt foarte importante pentru dinamizarea activităţii pastoral-misionare a preoţilor din aceste protoierii, mai ales că în cadrul acestor conferinţe, dincolo de o temă aleasă şi pregătită de unul dintre preoţii slujitori din cuprinsul protoieriei, sunt analizate şi discutate toate mijloacele şi căile prin care poate fi perfecţionată activitatea preotului. Astfel, se schimbă idei, impresii, în aşa fel încât să plecăm cu toţii îmbogăţiţi de la aceste conferinţe, a precizat pr. Aurel Mihai, vicar eparhial.
În cadrul conferinței preoțești, Pc. Pr. Protoiereu Ioan Bondar, a propus pentru dezbatere probleme administrative și pastorale, semnalate în desfășurarea activităților din Protoierie, precum și din parohiile subordonate Protoieriei Ilfov Sud.
Conferința s-a încheiat prin rostirea rugăciunii comune și participarea la agapa frățească, oferită de gazdă.
Mai jos se poate regăsi referatul conferinței:
INTRODUCERE
În Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Sinod, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a declarat anul 2017 ca Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.
Vorbind strict despre tema conferinței de astăzi și anume Patriarhul Justinian Marina – Omul providențial în istoria Bisericii Ortodoxe Române, facem precizarea că în acest an se împlinesc 40 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui ce a fost adesea numit de către cei răuvoitori drept ”Patriarhul Roșu”, iar de către urmașii săi la cârma Bisericii Ortodoxe Române drept ”Salvatorul Bisericii” din timpurile sale.
În ciuda faptului că Patriarhul Justinian Marina a fost numit de către unii în mod denigrator „Patriarhul Roşu”, a purtat povara cea mai grea a Bisericii Ortodoxe Române din întreaga ei istorie[1], atunci când se punea în discuţie chiar problema existenţei ei instituţionale. A fost pentru prima dată în istoria ei când Biserica a fost nevoită să se confrunte cu politica ideologică materialist-dialectică a unui stat republican ateu, care avea ca ţel anihilarea totală a oricărei forme de manifestare religioasă în societate.
Pe parcursul lucrării au fost cercetate numeroase şi variate aspecte. Unul însă a preocupat în mod deosebit: dacă Patriarhul Justinian a fost în toată povestea dureroasă a comunismului românesc un simplu element de decor, o unealtă sau a avut într-adevăr o strategie personală, care a fost aceea şi în ce măsură a putut influenţa mersul evenimentelor.
Deja după revoluţie, în diversele mărturii ale contemporanilor şi foştilor colaboratori ai patriarhului au apărut elemente care îndreptăţeau ideea că acesta a avut, într-adevăr o strategie, prin intermediul căreia credea că poate salva Biserica Ortodoxă de asaltul comunist.
Mulţi s-au îndoit de aceste mărturii, considerându-le încercări ale urmaşilor de justificare a unor fapte „penibile” din trecut, fără să se întrebe de ce ele sunt aşa de multe şi de diverse, provenind de la persoane care în mod cert nu „s-au vorbit” una cu cealaltă.
Marea surpriză a constat în faptul că după deschiderea arhivelor fostei Securităţi, documentele din dosarele poliţiei politice comuniste confirmau, în cea mai mare parte, „justificările” colaboratorilor patriarhului Justinian[2].
Deşi răuvoitorii l-au numit imediat după alegere „Patriarhul Roşu”, a dovedit repede că în slujirea sa de patriarh este călăuzit de un singur gând: „Acela de a sluji lui Dumnezeu, de a sluji Mântuitorului Iisus Hristos cu cât mai multă vrednicie”[3]. A câştigat astfel încrederea preoţilor şi a credincioşilor Bisericii noastre, care l-au urmat vreme de aproape 30 de ani cu încredere plină de dragoste, având siguranţa că Părintele Patriarh Justinian conduce Corabia Bisericii cu vrednicie spre limanul mântuirii, fără să se teamă de prigoana forţelor întunericului.
Odată, a făcut o rugăminte preoţilor la sărbătorirea numelui său, cu care ocazie le-a spus: „Vă rog să nu încetaţi a vă ruga pentru Noi, fiindcă în cugetul Nostru, Noi suntem împăcaţi, căci tot ce am făcut, pentru Biserică am făcut”.[4]
Primind să meargă „pe calea cea plină de spini şi de greutăţi a Patriarhiei”[5], Părintele Patrarh Justinian „a călăuzit Biserica noastră în vremuri nespus de grele, ca un adevărat păstor după pilda Mântuitorului”[6] , încredinţat fiind că „cine ascultă glasul Scripturii şi al Tradiţiei patristice nu se va afla niciodată în afară de graniţele adevărului”.[7]
CAPITOLUL I
PREOTUL IOAN MARINA
În anul 1901, la 22 februarie vedea lumina zilei fiul plugarilor Marin şi Elena Marina din satul Suieşti, com Cermegeşti, judeţul Vâlcea, care a primit la botez numele de Ioan[8]. Elena Marina se tragea dintr-o veche familie de preoţi şi de la ea, copilul Ioan a dobândit cele dintâi cunoştinte ecclesiale.
A urmat cursurile Şcolii Primare în satul natal, arzând de dorul sfânt al slujirii sfântului altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, a intrat la Seminarul Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea în anul 1915, pe care, l-a absolvit în anul 1923[9], distingându-se între colegii săi ca unul ce iubea izvorul nesecat al tradiţie patristice, ce îi era călăuză în viaţa duhovnicească pe care o trăia intens. În acelaşi an primeşte şi diploma de învăţător, începându-şi activitatea învăţătorească la Şcoala Primară din localitatea Olteaca, judeţul Vâlcea.
În anul 1924, tânărul Ioan se căsătoreşte cu Lucreţia Popescu şi este hirotonit preot pe seama Parohiei Băbeni, judeţul Vâlcea. În satul Babeni, Vâlcea, a funcţionat ca învăţător şi preot vreme de câţiva ani, luminând minţile tinerilor şi călăuzind sufletele enoriaşilor spre mântuire.
Începând cu anul 1925 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut licenta în anul 1929. În tipul studenţiei nu a renunţat sa-şi îndeplinească cu râvna îndatoririle de preot şi învatăţător. Consacrându-se trup şi suflet slujirii preoţeşti în anul 1930 demisionază din învăţământul primar.
Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului observând însuşirile deosebite pe care tânărul preot Ioan Marina le deţinea pe plan organizatoric, spiritual şi social, l-a numit, începând cu anul 1932, director al Seminarului Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea. În acelaşi an este transferat ca preot slujitor la catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea.
Din anul 1933, parohia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Râmnicu Vâlcea îl primeşte ca preot paroh. La vârsta de numai 34 de ani, preotul Ioan Marina va suferi o mare durere prin pierderea soţiei care a decedat în noiembrie 1935, la vârsta de doar 27 de ani.
Rămas văduv la tinereţe, duce o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu şi dăruindu-se trup şi suflet slujirii bisericeşti, a avut o bogată activitate în plan social, filantropic şi cultural. În urma căsătoriei cu preoteasa Lucreţia, părintele Ioan Marina a moştenit o bogaţie de o valoare inestimabilă şi anume cei doi copii ai lor: Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost cu greu şi mamă şi tată, asigurându-le o educaţie aleasă, atât în domeniul laic, cât şi în cel spiritual. Fiica sa, Silvia, a absolvit Facultatea de Farmacie, dar nu a profesat niciodată, iar fiul său, Ovidiu, a absolvit Facultatea de Medicină Generală, ajungând profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Pe langă lucrarea pastorală, administrativă şi gospodărească desfăşurată, a avut şi o bogată activitate publicistică în calitate de colaborator a unor ziare şi reviste bisericeşti dar şi laice.[10]
CAPITOLUL II
ARHIEREUL JUSTINIAN MARINA
Asupra modului în care un simplu preot slujitor, „Ioan Marina”, a devenit Patriarhul Justinian, există un întreg folclor, vorbindu-se pe nedrept despre care „popa de ţară incapabil”, doar prin „mila puterii” a devenit patriarh. Numele preotului Ioan Marina este vehiculat în mediile bisericeşti drept un posibil candidat, încă din perioada interbelică.[11]
Părintele Ioan Marina nu a fost un mare teolog, dar avea totuşi o pregătire intelectuală bună şi mai ales, experienţa în slujirea altarului şi în slujirea aproapelui. Capacitatea lui organizatorică l-a făcut să fie remarcat, atât de ceilalţi preoţi, cât şi de ierarhi precum Vartolomeu Stănescu al Râmnicului pe care putem să-l numim pe bună dreptate – mentorul său.
Din documentele vremii se poate observa cu usurinţă că parohia cârmuită de preotul Ioan Marina din Râmnicu Vâlcea era printre cele fruntaşe din tot cuprinsul eparhiei. Capacitaţile de lider şi organizator ale preotului Ioan Marina nu au putut să treacă neobservate nici de oamenii politici ai vremii. Astfel, se va înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, dar se va dovedi un bun diplomat şi va întreţine relaţii bune şi cu celelalte formaţiuni politice.
Dupa ce ajunge văduv, oamenii politici ai localitaţii îl recomandă forurilor centrale ca şi candidat pentru demnitatea de Arhiereu-Vicar la Craiova, iar mai apoi ca Episcop Eparhiot la Curtea de Argeş, în anul 1944.
Datorită opoziţiei unora dintre politicieni, scaunul de la Argeş nu este ocupat de acesta, dar i se propune numirea la cârma Episcopiei Hotinului. Preotul Ioan Marina, influenţat de oamenii politici ce-i treceau pragul casei destul de des, a refuzat cu vehemenţă şi acest scaun episcopal, motivând faptul că interesul lui şi al apropiaţilor săi gravitează în zona Mitropoliei Olteniei din care făcea parte şi Eparhia Argeşului.[12]
Atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej a evadat din Lagărul de concentrare de la Târgu-Jiu, acesta a fost găzduit în casa preotului Ioan Marina. Acest moment va fi decisiv în saltul gradual pe scara ecclesială ierarhică şi în activitatea după investirea ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române[13].
În anul 1945, după cum sugerează documentele şi publicaţiile vremii, preotul Ioan Marina de la Biserica Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea este ales Arhiereu-Vicar al Arhipiscopiei Iaşilor: fiind o persoană agreată de regimul politic pe de o parte, dar şi dorit în Moldova de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care îl cunoştea pe acest preot din perioada când a fost Locţiitor al Eparhiei Râmnicului şi i-a remarcat în mod deosebit calităţile administrativ – organizatorice ale acestuia, văzându-l ca pe un bun iconom al Bisericii.
Mitropolia Moldovei trecea în acea prioadă prin mari încercări provocate de război, ce făcuse ca toate eparhiile sufragane să fie dezorganizate, atât pe plan economic, cât mai ales pe plan administrativ.
Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, era bolnav, iar arhiereul-vicar Valeriu Botoşeneanul era înaintat în vârsta. Astfel, era nevoie o persoană tânară, energică şi capabilă, care să ajute la refacerea eparhiei din toate punctele de vedere. ÎPS Irineu, chibzuind cu mare atenţie, şi-a dat seama că persoana potrivită era nimeni altul decât părintele Ioan Marina. Astfel, el recomandă Sfâtului Sinod alegerea acestuia ca Arhieu-Vicar. În cuvântul pe care l-a adresat în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, acesta îşi motivează alegerea prin faptul că în toată Eparhia Olteană nimeni nu este mai stimat ca acest preot pentru calităţile administrative pe care le deţine.
Sfântul Sinod, în data de 30 iulie 1945, în urma examinării canonice, aprobă alegerea preotului Ioan Marina ca al doilea Arhiereu-Vicar al Mitropoliei Molovei, cu titulatura de ,,Vasluianu’’.
Preotul Ioan Marina dorea ca mănăstire de metanie fie Mănăstirea Frăsinei, fie Mănăstirea Cozia, dar Patriahul Nicodim, dimpreună cu ceilalţi arhierei, hotărăsc ca această rânduială, a tunderii în monahism să aibă loc la Mânăstirea Cetăţuia. În legătură cu numele de monah pe care trebuia să-l primească, Patriarhul Nicodim i-a ales numele de Justinian. Părintele Marina a ezitat la început să primească acest nume, întrucât nu prea era întâlnit la monahii din ţara noastră. Dar Patriahul Nicodim a rămas neclintit în hotărârea sa. În acea zi, după tunderea în monahism, seara la slujba Vecerniei s-a săvârşit ipopsifierea Arhimandritului Justinian Marina.
La 12 august 1945, în catedrala mitropolitană din Iaşi, a avut loc hirotonirea sa de către Mitropolitul Irineu Mihălceascu, Episcopul Antim Nica şi Arhiereul-Vicar Valerie Botoşeneanu, întru activitatea arhierească.[14]
Deşi unii istorici au contestat activitatea prodigioasa desfăşurată în Mitropolia Moldovei de către Arhiereul-Vicar Justinian Marina, aceste afirmaţii sunt nefondate şi poate că se datorează faptului că multe acţiuni ale sale au avut o “tentă comunistă” , ceea ce a nemulţumit inclusiv pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu. Dintre aceste acţiuni amintim distribuirea de ajutoare băneşti, pe care tânărul Ahiereu Justinian a făcut-o în numele “Apărării Patriotice”, organizaţie fantomă în spatele căreia se află Partidul Comunist Român.
Înaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei se retrage din scaun, iar locţiitor, în locul său, este numit de către Patriahul Nicodim, Arhiereul-Vicar Justinian Vasluianu. Mitropolitul Irineu, în cererea de demisie îşi exprima liber dorinţa ca Preasfinţitul Justinian să-i fie succesor.
La 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa Patriarhului Nicodim, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei pe Ahiereul Justinian Marina care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu vicar. După primirea investiturii la 22 decembrie 1947, a fost instalat în scaun la 28 decembrie acelaşi an în catrdeala mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii săvârşită de un sobor de arhierei, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi.
În cei trei ani cât a păstorit ca ahiereu vicar şi apoi ca mitropolit al Modovei, Justinian şi-a pus toată energia şi puterea sa de muncă în vederea refacerii eparhiei care era crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. A restaurat catedrala şi reşedinţa mitropolitană precum şi dependinţele care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, după imaginea cruntă a războiului.
A completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al catedralei mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală dându-i şi stareţ, pe Arhimandritul Teoctist Arăpaşu, viitorul patriarh al României.
Marea problemă a Moldovei, ca şi a celorlalte eparhii, era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri, deportaţilor din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război. Pentru a sprijini această vastă operă de asistenţă socială, vlădica Justinian a stăbătut săptămâni de-a-rândul, zi şi noapte eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii şi cu suferinzii la faţa locului, mobilizându-i pe toţi în lucrarea de salvare a copiilor, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti. La iniţiativa şi cu participarea directă a vlădicii Justinian, s-au înfiinţat azile pentru copii elevii şi studenţii săraci.
Cea mai presantă problemă a Bisericii în acei ani era succesiunea la tronul patriahal, în condiţiile în care Pariarhul Nicodim Muntenau era bătrân şi bolnav, pe de o parte moartea lui fiind dorită de comunişti, deoarece el pusese numeroase pierdici acţiunilor de inflitrare în Biserică, organizate de aceştia. Pe de alta parte au evitat să-l scoată forţat din scaunul patriarhal, deoarece influenţa partidului asupra societăţii era departe de a fi considerabilă.
La puţin timp după înscăunarea ca mitropolit al Moldovei a lui Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română avea să fie în doliu, căci Patriarhul Nicodim Munteanu, în vârstă de 83 de ani, trecea la cele veşnice în ziua de 27 februarie 1948, lăsând astfel vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Unglovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Patriahul Nicodim a decedat din cauza unei pneumonii, în timpul unei plimbări la Mânăstirea Cernica.[15]
Prin tradiţia Bisericii Ortodoxe Române şi a prevederilor statutare, Mitropolitul Justinian al Modolvei a devenit locţiitor de patriarh.
Vremurile erau tulburi, regele fusese silit să abdice şi în ţară se instalase dictatura atee care înlocuia legea omeniei, a iubirii creştineşti faţă de aproapele, cu ura de clasă, ură pe care o ridică la rangul de virtute. Până la Revoluţia din 1989 conducătorii noştri atei, s-au străduit să formeze ,,Omul nou, adică omul fără Dumnezeu, care să asculte numai de instinctele şi de directivele guvernanţilor’’.
În aceste vremuri lumea se întreba pe cine vor cădea sorţii alegeriii, spre a fi ridicat la vrednicia de patriarh al ţării. Dintre posibilii candidaţi la funcţia de patriarh se detaşau în mod deosebit Justinian Marina, Mitropolit al Moldovei din 1947, agreat de Gheorghe Ghiorghiu – Dej, Emilian Antal, locţiitor de Mitropolit al Sucevei, sprijinit de miniştrii Emilian Borinaraş şi Vasile Luca şi al treilea candidat, Nicolae Popovici, Episcop al Oradei, susţinut de tabăra ardelenilor din Sfântul Sinod.
Pe 8 aprilie 1848, Înaltpreasfinţia Sa Justinian, locţiitor de patriarh, participă la înmormântarea lui ÎPS Irineu Mihălcescu al Moldovei la Mănăstirea Agapia.
La 24 martie 1948, Colegiul Electoral se reuneşte în Sala Marii Adunări Naţionale pentru alegrea noului Patriarh. În sală erau prezenţi şi Prof. Dr. C. I. Parhon, Preşedintele Preligiului Mari Adunări Naţionale, Mihail Sadoveanu, Vice-Preşdinte, Dr. Petru Groza, Prim-Ministru, Gheorghe Ghiorghiu – Dej şi Ştefan Voitec. Erau prezenţi, deasemenea, miniştri, deputaţi, senatori, ţărani, în total peste 400 de participanţi. Din totalul de 438 voturi exprimate, au obţinut: 383 voturi ÎPS Justinian, 40 voturi Mitropopolitul Nicolae Bălan, 3 voturi Nicolae Popovici, 1 vot Chesarie Păunescu, 1 vot Emilian Antal, iar 9 voturi albe.
În urma numărării voturilor, ÎPS Nicolae Bălan a proclamat ales în scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României pe ÎPS Justinian Marina al Modovei.
La 6 iunie 1848, are loc solemnitatea înmânării carjei patriahale, în sala Marii Adunări Naţionale. După terminarea solemnităţii de înmânare a cârjei patriahale a urmat ceremonia întronizării, la biserica Sfântul Spirdion-Nou, din Bucureşti.[16]
CAPITOLUL III
ACTIVITATEA PATRIARHALĂ
Luând pe umerii săi riguroşi greutatea înaltei răspunderi patriarhale, Patriarhul Justinian anunţa pe scurt, în următorii termeni, în faţa adunării, punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: “Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare… Deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din ţara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Hristos tuturor Bisericilor ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi întăreşte popoarele”.
Noua legislaţie bisericească
Pentru a pune în aplicare acest program, era nevoie de un nou cadru legal, care să stabilească atribuţiile şi răspunderile tuturor celor angrenaţi în lucrarea Bisericii. Vechile reglementări, fixate prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi Statutul anexat la ea, din 6 mai 1925, îşi pierduseră actualitatea în noile condiţii şi trebuiau revizuite. De aceea, imediat după instalare, Patriarhul Justinian, în asentimentul membrilor Sfântului Sinod, a purces într-un răstimp scurt, pentru că timpul nu pregeta, la elaborarea unui nou Statut care să asigure temelia canonică noii organizări şi lucrări a Bisericii, ale cărui principii fundamentale sunt valabile şi astăzi: autocefalia, autonomia, sinodalitatea sau sobornicitatea, participarea largă a credincioşilor la viaţa bisericească şi altele. În această grea lucrare, Patriarhul Justinian s-a bazat pe bogata şi vasta sa experienţă, dar şi pe sprijinul şi colaborarea unor sfetnici preţioşi, din rândul profesorilor de teologie, specialişti în drept canonic şi bisericesc.
În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată şi a fost publicată, ca un cod de legiuiri bisericeşti, sub titlul: “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarhul Justinian 1948-1953”.
Reorganizarea învăţământului teologic
Până în anul 1948, învăţământul teologic nu era organizat în mod unitar şi se depărtase oarecum de cerinţele Bisericii, pentru că nu se afla sub directa ei conducere şi îndrumare. Prin legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948, şcolile teologice de toate gradele au fost trecute în grija cultului respectiv. Pe temeiul acestei legi, învăţământul teologic ortodox a intrat sub oblăduirea Bisericii. Ca urmare, Patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învăţământului teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru toate tipurile de şcoli teologice, aprobat de Sfântul Sinod în 1952 şi revizuit în 1965, astfel încât să-şi îndeplinească cu mai mult folos rostul său în viaţa credincioşilor.
Reorganizarea învăţământului teologic a izvorât din dorinţa Patriarhului Justinian şi a membrilor Sfântului Sinod de a da Bisericii slujitori luminaţi şi vrednici, în stare să păstreze comorile credinţei şi să învioreze viaţa religioasă în parohiile şi mănăstirile noastre. Dar a pornit şi din necesitatea de a scoate învăţământul teologic din turnul de fildeş al speculaţiilor abstracte şi a-l călăuzi spre mărgăritarul de mare preţ al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura virtute care dă valoare socială tezaurului dogmatic şi moral al Ortodoxiei.
Luând în consideraţie meritele excepţionale ale Patriarhului Justinian în toate domeniile activităţii bisericeşti şi în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru contribuţia sa deosebită la organizarea şi îndrumarea învăţământului teologic, la 15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic din Bucureşti i-a acordat titlul academic de “Doctor honoris causa”. Peste timp, cu prilejul aniversării centenarului naşterii sale, Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor a aprobat, la 23 ianuarie 2001, propunerea Facultăţii de teologie din Bucureşti, ca de acum înainte această facultate să poarte numele “Patriarhul Justinian Marina”. Sfântul Sinod, întrunit în zilele de 19-20 februarie 2001, a luat act cu bucurie de acest demers, ce se înscrie în spiritul tradiţiei şi învăţăturii noastre de a ne cinsti după vrednicie părinţii şi înaintaşii, menit să păstreze vie în conştiinţa viitoarelor generaţii de preoţi şi studenţi amintirea acestui mare patriarh, care a ilustrat cu strălucire viaţa şi istoria Bisericii Ortodoxe Române în ultimul secol al celui de-al doilea mileniu.
Sporirea zelului pastoral al preoţilor
Biserica avea nevoie urgentă şi de slujitori cu zel pastoral, care să purceadă neîntârziat la lucru, fapt pentru care Patriarhul Justinian şi-a îndreptat atenţia, paralel cu elaborarea noii legislaţii bisericeşti şi reorganizarea învăţământului teologic, spre cler. Deşi din punct de vedere teologic şi intelectual, clerul era bine pregătit, el avea totuşi nevoie de îndrumare în problemele pastoraţiei, spre a fi în pas cu cerinţele vieţii religioase şi sociale ale vremii.
O înţelegere greşită a rostului Bisericii în lume făcuse pe unii preoţi să uite că sunt ”sarea pământului” şi „lumina lumii” şi nu se aplecau întotdeauna cu dragoste şi cu abnegaţie la suferinţele şi neajunsurile credincioşilor. De aceea, Patriarhul Justinian a pus în faţa clerului principiile Apostolatului social, potrivit căruia credincioşii trebuie să fie în atenţia Bisericii, nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul lor. A te îngriji numai de suflet şi a neglija nevoile trupeşti ale credincioşilor, a le vorbi acestora numai de viaţa de dincolo, fără a te ocupa şi de viaţa lor pământească – spunea Patriarhul Justinian – înseamnă a nu lucra cu succes nici pentru atingerea scopului final al rostului Bisericii: mântuirea sufletului. Viaţa veşnică, mântuirea se arvunesc aici pe pământ. Aşa a lucrat Biserica patristică şi aceasta este şi porunca evanghelică. Înapoi deci la Sf. Scriptură şi la Sf. Tradiţie – îndemna Patriarhul Justinian – care îmbina grija de sufletul credincioşilor cu cea pentru viaţa lor pământească, apostolatul duhovnicesc cu apostolatul social. Pentru aceasta, începând cu luna ianuarie 1949, Patriahul Justinian a chemat clerul la cursurile de îndrumare pastorală şi misionară şi la conferinţele preoţeşti, care erau o prelungire a acestor cursuri, pentru reîmprospătarea zelului pastoral.
Prin cursurile de îndrumare pastorală şi misionară, completate de conferinţele preoţeşti, Patriarhul Justinian a legat mai strâns clerul de nevoile Bisericii şi l-a desprins să acţioneze în unitate cu ierarhia superioară. Strângându-şi rândurile în jurul conducerii canonice al Bisericii, clerul şi-a sporit disciplina şi a căutat să împlinească cu râvnă şi fără zăbavă toate îndrumările primite din partea Sfântului Sinod. Acest spirit s-a răsfrânt pozitiv asupra vieţii şi activităţii Bisericii noastră, ferind-o de dezbinări şi rătăciri primejdioase şi ajutând-o să-şi păstreze unitatea de simţire şi de credinţă.
Chemarea monahismului la viaţă nouă
Cunoscând bine rolul însemnat al monahismului în zidirea spirituală a neamului nostru, Patriarhul Justinian a chemat cinul monahal la viaţă nouă, care lâncezise în unele mânăstiri şi schituri, potrivit regulilor Sf. Vasile cel Mare şi spiritului evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele. În acest scop, Patriarhul Justinian a stabilit un program de măsuri pentru primenirea vieţii monahale în duhul autentic al Evangheliei lui Hristos, astfel încât monahii să devină nu numai modele de înaltă trăire creştină, dar să şi slujească cu rugăciunea şi munca lor idealurile Bisericii şi omenirii. Punctele principale ale acestui program, înscrise în Statutul din 1949 şi dezvoltate în Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale din 1953, revizuit în 1959, erau viaţă morală desăvârşită, muncă organizată, misionarism religios şi social, cultură întinsă, orientare spre viaţa de obşte, aşa cum cere toată predania de veacuri a monahismului.
Pentru punerea în practică a acestui program, mai întâi, Patriarhul Justinian a înfiinţat în toate mânăstirile mari, şcoli monahale, cu durata cursurilor de trei ani, prin care monahii şi monahiile au dobândit, pe de o parte, cunoştinţe religioase cu caracter general, noţiuni de muzică bisericească psaltică, de tipic şi liturgică, precum şi de administraţie mânăstirească, iar pe de altă parte, calificarea în atelierele mânăstirilor în una din următoarele îndeletniciri practice precum croitorie, pictură, sculptură, tâmplărie, ceramică, împletituri, broderie artistică, cusături naţionale, tricotaje, covoare. Nimeni nu primea certificatul de absolvire a şcolii monahale dacă nu obţinea şi atestatul de calificare într-un meşteşug învăţat în atelierul mânăstirii.
Prin introducerea şi intensificarea vieţii de obşte, prin înfiinţarea de şcoli monahale şi de seminarii monahale, prin crearea de ateliere mânăstireşti, s-a îmbunătăţit simţitor viaţa duhovnicească în mânăstiri. Nimic n-a fost neglijat, nici rugăciunea, nici luminarea minţii, prin ştiinţa de carte, nici munca prin specializarea într-o meserie. Organizaţi în unităţi disciplinate de rugăciune şi muncă, monahii şi monahiile s-au ridicat la viaţă duhovnicească aleasă şi preocupări de adâncire tot mai temeinică a izvoarelor Ortodoxiei şi a ştiinţei teologice, prin citirea operelor Sf. Părinţi şi a cărţilor şi revistelor editate sub îngrijirea Sf. Sinod sau a celor mai vechi, păstrate cu grijă în bibliotecile mânăstirilor.
Canonizarea unor sfinţi români
Socotind că îşi face o sfântă datorie faţă de evlavia adâncă a credincioşilor Bisericii noastre şi dă expresie rugilor lor fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda şi modelul sfinţilor de pretutindeni şi a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca nişte făclii cereşti, Patriarhul Justinian a iniţiat în 1950 şi 1955 canonizarea unor sfinţi români, lucrare ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toţi.
După lucrări pregătitoare, desfăşurate cu implicarea directă a Patriarhului Justinian, constând din studierea amănunţită a propunerilor de canonizare, întocmirea tomosurilor sinodale şi stabilirea rânduielilor tipiconale, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea unor mucenici, mărturisitori şi cuvioşi români, precum şi generalizarea în întreaga Biserică a cultului unor sfinţi care s-au bucurat până atunci de cinstire locală. Apoi, în perioada 10-23 octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat şi delegaţi ai unor Biserici ortodoxe surori, a avut loc proclamarea solemnă a sfinţilor români canonizaţi prin hotărârea sinodală din 1950: Sf. Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei (24 aprilie), Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea din Sălişte (21 octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat şi la canonizarea solemnă a Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat şi generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662, de la sfârşitul său martiric, şi înscris în calendar la 12 mai, precum şi a cultului unor sfinţi de neam străin, cu cinstire locală şi cu moaşte în ţara noastră precum Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie), Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistriţa-Vâlcea (20 noiembrie), Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Bucureşti (27 octombrie) şi Sf. Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 decembrie).
Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinţi români şi generalizarea cultului sfinţilor cu cinstire locală, pe care l-a săvârşit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 şi 1956, la iniţiativa Patriarhului Justinian, a avut un puternic ecou în conştiinţa credincioşilor şi a înviorat evlavia străbună. A fost un prilej de rară bucurie duhovnicească pentru credincioşii ortodocşi români să-i vadă preţuiţi de Biserică pe cei din neamul lor care s-au învrednicit de cinstea cea mare a sfinţeniei. Convinşi de folosul rugăciunilor pe care ei le înalţă, cu inima curată, către sfinţii pământului românesc, pentru toate trebuinţele, credincioşii aprind de atunci candele nestinse la icoanele şi raclele lor, iar mânăstirile cinstite cu moaştele şi cultul sfinţilor români au devenit locuri de pelerinaj şi de întărire duhovnicească. Canonizarea acestor luceferi ai credinţei din străbuni, după toate rânduielile canonice şi liturgice, a ridicat la o nouă strălucire Ortodoxia românească. Sfinţii autohtoni au legat şi mai mult pe credincioşi de Biserica lor ortodoxă. Ei au legat şi Biserica noastră de celelalte Biserici ortodoxe surori, dornice să cunoască şi să cinstească împreună pe aceşti aleşi ai Domnului.
Iubire părintească pentru slujitorii bisericeşti
Faţă de toţi slujitorii bisericeşti, preoţi, diaconi, cântăreţi şi alţi salariaţi din Administraţie, Patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine şi, ca un părinte, s-a interesat de greutăţile şi necazurile lor, i-a mângâiat şi i-a întărit sufleteşte. În 1950, de pildă, la propunerea sa, Sfântul Sinod a aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor slujitorilor bisericeşti până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcţie de vechimea şi de studiile avute de fiecare. Pe mulţi i-a ajutat în nevoi, acordându-le sprijin material. La marile praznice creştine, de Paşte şi de Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaţilor, iar celor de vârstă şcolară le-a dat ajutor bănesc pentru cărţi şi rechizite.
Grija Patriarhului Justinian s-a revărsat şi asupra personalului monahal al Catedralei Patriarhale, pentru care a amenajat chilii în vechile încăperi ale fostei şcoli de cântăreţi bisericeşti. Totodată, a renovat căminul preoţesc pentru găzduirea preoţilor din ţară, când veneau cu treburi la Bucureşti. A înfiinţat un cabinet medical pentru salariaţii din Administraţia Patriarhală şi Arhiepiscopia Bucureştilor, iar pentru cei care locuiau departe de serviciu a deschis o cantină.
Preoţilor şi monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiaţi, pe care n-a putut să-i ferească de arestare, deşi a intervenit şi s-a pus chezaş pentru ei, la ieşirea lor din închisoare le-a asigurat postul în parohii şi locuri de şedere în mânăstiri. Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toţi au primit de lucru în cadrul instituţiilor bisericeşti, ceea ce a neliniştit organele puterii. Iar atunci când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autorităţile statului i-au cerut să excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări şi arestări şi să-i scoată din mânăstiri pe fraţii şi monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin soluţii de împiedicare şi tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai târziu, pe mulţi dintre cei care au fost, totuşi, nevoiţi să părăsească atunci mânăstirile, Patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism, încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat ca ostil regimului. (!!!)
La 1 ianuarie 1959, Patriarhul Justinian a înfiinţat Casa de Pensii şi Ajutoare a salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, pentru asigurarea materială la bătrâneţe sau în caz de incapacitate de muncă, prin acordarea de pensii şi ajutor de boală pentru îngrijirea sănătăţii, inclusiv asistenţa medicală a membrilor săi, trimiteri la tratament şi odihnă în staţiuni balneo-climaterice şi organizarea de cămine pentru ocrotirea celor bolnavi, suferinzi şi fără sprijin familial.
Pe linia asistenţei sociale, din iniţiativa Patriarhului Justinian s-au organizat în 1960, în clădirile mănăstirilor Dealu şi Viforâta, două case sanatoriale pentru ocrotirea pensionarilor bisericeşti sau a membrilor lor de familie. Prin aceasta s-au pus bazele primului aşezământ de asistenţă socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care a oferit adăpost şi o viaţă liniştită, într-o ambianţă creştinească, la 100 de văduve de preoţi şi 52 de bătrâni proveniţi din rândurile personalului bisericesc.
Tot prin grija Patriarhului Justinian s-au înfiinţat case de odihnă la Curtea de Argeş, Dragoslavele, Buşteni, Sinaia, Cheia, şi de tratament, la Olăneşti şi Cozia-Călimăneşti, şi s-a îmbunătăţit simţitor sanatoriul de la Techirghiol, unde salariaţii bisericeşti şi familiile lor au putut merge în fiecare vară, în serii de câte 20 de zile, pentru îngrijirea şi refacerea sănătăţii. S-au organizat, apoi, case de credit şi ajutor reciproc pe lângă fiecare eparhie, care acordă personalului bisericesc, pe lângă împrumuturi băneşti, şi ajutor în caz de boală şi deces.
Promovarea culturii teologice
Înnoitor de viaţă bisericească, Patriarhul Justinian a fost deschizător de drumuri şi în teologie. Dacă se poate vorbi de o teologie românească, vârsta ei nu poate fi plasată în afara hotarelor vremii Patriarhului Justinian. Adăugarea tezaurului naţional la izvoarele revelaţiei divine – Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – pentru definirea învăţăturii de credinţă ortodoxă în noul context al vieţii româneşti, constituie fără îndoială originalitatea teologiei noastre din acei ani.
Pusă în slujba Bisericii, teologia a fost adusă şi în sfera vieţii. Literatura teologică s-a îmbogăţit cu lucrări noi în toate ramurile – istorie, doctrină, cult, organizare bisericească ţinând seamă de nevoile preoţilor şi credincioşilor. Dacă în lucrările tipărite până în 1948 se făcea o teologie orientată cu precădere spre erudiţie, ruptă de cele mai multe ori de viaţă, după această dată, sub îndrumarea Patriarhului Justinian şi a Sfântului Sinod, s-a ţinut seamă de nevoile reale ale Bisericii. De asemenea, în timp ce literatura de până acum era prea puţin deschisă spre ecumenism, lucrările de teologie care apar în aceşti ani au în vedere aspiraţiile de înţelegere şi colaborare ale Bisericilor şi popoarelor pentru slujirea marilor idealuri ale omenirii contemporane.
Cartea şi tiparul bisericesc
Este greu de prezentat o listă a lucrărilor de teologie propriu-zise apărute în această perioadă. De aceea ne vom limita să amintim la loc de cinste Apostolatul Social al Patriarhului Justinian, tipărit în 12 volume (1948 – 1976), care tratează probleme cu caracter pastoral-misionar; liturgic, omiletic, catehetic, ecumenic, puse la îndemâna preoţilor şi credincioşilor. De asemenea, unii ierarhi şi profesori de teologie au publicat, pe lângă culegeri de predici, cuvântări, pastorale, şi studii aprofundate de teologie – biblică, istorică, sistematică, practică – şi volume omagiale şi comemorative, care reprezintă o contribuţie originală la progresul culturii teologice şi la sporirea prestigiului Bisericii noastre, unele dintre ele având răsunet în întreaga creştinătate.
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a dat şi ea la lumină aproape toate cărţile de slujbă (Psaltirea, Molitfelnicul, Triodul, Mineele, Apostolul, Catavasierul, Vecernierul, Utrenierul, Liturghierul, Prohodul, Tâlcuirea Evangheliilor, Cazaniile duminicale, Vieţile Sfinţilor etc.), precum şi cărţi de rugăciune, de învăţătură creştină şi de zidire sufletească, calendare bisericeşti şi mai presus de toate două ediţii integrale ale Bibliei, în 1968 şi 1975, în tiraje de masă, sporind tezaurul de cultură şi hrană duhovnicească a credincioşilor. S-au tipărit, de asemenea, monografii de biserici şi mânăstiri, albume ale colecţiilor de artă religioasă veche, lucrări de muzică bisericească pentru trebuinţele parohiilor şi altele.
Revistele bisericeşti, centrale şi mitropolitane, bine organizate şi editate, au fost sporite şi înnoite. Pe lângă vechile publicaţii, ”Biserica Ortodoxă Română” de la Bucureşti şi ”Telegraful Român” de la Sibiu, îmbunătăţite calitativ, s-au înfiinţat două noi reviste centrale, ”Ortodoxia” şi ”Studii Teologice”, şi 5 reviste mitropolitane: ”Glasul Bisericii”, ”Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, ”Mitropolia Ardealului”, ”Mitropolia Olteniei” şi ”Mitropolia Banatului”. Ele au publicat studii de teologie, de istorie bisericească şi de interes ecumenic. Toate au fost trimise în parohii şi mânăstiri, oferind clerului posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit problemele care preocupau Biserica şi lumea creştină. Din 1971, la Bucureşti a apărut şi un buletin informativ în limbile engleză şi franceză, cu ştiri din viaţa Bisericii noastre pentru parohiile ortodoxe române de peste hotare.
Sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, aşadar, cultura teologică s-a îmbogăţit şi s-a manifestat dinamic, dar sobru, asemenea spiritualităţii noastre ortodoxe. Axată pe bazele revelaţiei şi sorbind putere din învăţătura Sfintei Evanghelii şi din operele Sfinţilor Părinţi, ea a fost mai strâns legată de nevoile Bisericii decât teologia precedentă.
Întărirea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe
O preocupare de căpetenie a Patriarhului Justinian a fost reluarea şi întărirea legăturilor tradiţionale cu celelalte Biserici Ortodoxe, care slăbiseră din pricina schimbărilor politice intervenite după cel de-al doilea război mondial. Pentru aceasta a vizitat aceste Biserici de mai multe ori decât înaintaşii săi, stabilind contacte directe cu toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale surori, şi a luat parte la acţiuni bisericeşti importante de interes general ortodox, conlucrând frăţeşte cu toate Bisericile Ortodoxe în frunte cu Patriarhia Ecumenică.
La restabilirea şi dezvoltarea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi cu Patriarhiile apostolice ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, o contribuţie importantă a avut vizita la Bucureşti a Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului, în 1967, a Patriarhului Hristofor al Alexandriei în 1958 şi a succesorului acestuia, Patriarhul Nicolae al VI-lea, în 1971, a Patriarhului Alexandru III al Antiohiei, în 1951 şi 1954 şi a urmaşului său în scaun, Patriarhul Elias IV, în 1974, şi a Patriarhului Benedict al Ierusalimului, în 1968, precum şi vizitele făcute de Patriarhul Justinian la Patriarhia Ecumenică, în 1968, la Patriarhia Alexandriei, în 1971, şi la Patriarhia Ierusalimului, în 1975.
Patriarhul Justinian a reluat în duhul dragostei frăţeşti şi legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, întrerupte în ultimii treizeci de ani. Astfel, în iulie 1948 a participat la festivităţile împlinirii a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse şi tot atunci la întrunirea panortodoxă de la Moscova. Cu această ocazie a vizitat şi Biserica Ortodoxă a Gruziei şi pe Patriarhul Catolicos Melchisedec, vizită întoarsă mai târziu, în 1968, de Patriarhul Efrem II al Gruziei. În 1958, Patriarhul Justinian a fost din nou la Moscova, la sărbătorirea a 40 de ani de la reînfiinţarea Patriarhatului rus. A urmat vizita la Bucureşti a Patriarhului Alexei, în 1962, şi a Patriarhului Pimen, în 1972, la care Patriarhul Justinian a răspuns prin două vizite la Moscova, în 1963 şi 1975.
Relaţii frăţeşti a întreţinut Patriarhul Justinian şi cu Biserica Ortodoxă Bulgară, prin vizite reciproce cu Patriarhul Chiril, în 1966, şi cu Patriarhul Maxim, în 1971 şi 1972, şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă, prin vizita făcută Patriarhului Vichentie, în 1957, vizită întoarsă de Patriarhul Gherman, în 1962.
Biserica Greciei, care a fost prezentă cu o delegaţie de ierarhi la Bucuresti, în 1955, la festivităţile canonizării sfinţilor români, a fost vizitată de Patriarhul Justinian în 1963, când a participat la sărbătorirea mileniului Muntelui Athos, cu care ocazie a vizitat Mitropolia Tesalonicului şi Arhiepiscopia Atenei.
În 1968 la festivităţile aniversării a douăzeci de ani de patriarhat ai Patriarhului Justinian a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru, în frunte cu episcopul Hrisostom al Constantiei. Tot atunci, a fost prezent la Bucureşti şi Arhiepiscopul Paavali al Careliei şi a toată Finlanda, vizită repetată în 1969. Aceste vizite reciproce, prilejuind contacte personale la nivel înalt bisericesc, desfăşurate într-o atmosferă frăţească, la care s-au adăugat vizitele reciproce ale unor ierarhi şi profesori de teologie, precum şi schimburile de studenţi teologi, promovate de Patriarhul Justinian, au avut un rol important în strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici surori, întemeiate pe unitatea dogmatică, cultică şi canonică, dar şi în clarificarea poziţiei Ortodoxiei faţă de marile probleme ale lumii contemporane.
Tot pentru întărirea unităţii ortodoxiei, Patriarhul Justinian a acordat atenţie specială comemorării a 1500 de ani de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451); comemorării a 1900 de ani de la venirea Sfântului Apostol Pavel în Europa, în a doua călătorie misionară(51), şi comemorării a 1400 de ani de la Sinodul V Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în 553, sub Împăratul Justinian, cinstit de Biserica noastră la 2 august, patronul Patriarhului Justinian. Comemorările s-au făcut prin studii şi articole publicate în revistele centrale bisericeşti, care au fost puse apoi la îndemâna preoţilor şi credincioşilor, dovedind înţelegerea şi preţuirea pe care trebuie să o acordăm marilor fapte din trecut, semnificaţiei şi importanţei lor de atunci şi de azi. Prin toate aceste demersuri, Patriarhul Justinian a ridicat prestigiul Bisericii noastre în stima Ortodoxiei întregi, asigurându-i astfel un loc de cinste între Bisericile Ortodoxe surori.
Dezvoltarea relaţiilor cu Bisericile creştine
Având în vedere că Bisericile Vechi Orientale, prin păstrarea de către ele, relativ fără schimbare, a credinţei şi rânduielilor cultice ale creştinismului primar, apar ca cele mai apropiate de Ortodoxie, Patriarhul Justinian le-a acordat acestora o atenţie deosebită. Astfel, în 1958, Patriarhul Justinian a vizitat Biserica Armeană, vizită întoarsă în 1965 de Patriarhul Catolicos Vasken I al tuturor armenilor; în 1969 a călătorit în Africa şi Orientul Îndepărtat, vizitând Biserica Coptă din Egipt, Biserica Siriană din Malabar (Kerala-India) şi Biserica din Etiopia, iar în 1971 a participat, la Addis-Abeba, la întronizarea Patriarhului Bisericii Etiopiene, şi la Cairo la întronizarea Patriarhului Senuda III al Bisericii Copte din Egipt, care a întors vizita în 1972.
Patriarhul Justinian a promovat bune raporturi şi cu Biserica Veche Catolică, prin contacte personale şi schimb de publicaţii şi informaţii, pentru cunoaştere reciprocă şi lămurirea unor probleme referitoare la dialogul teologic contemporan. Ca urmare, în 1972, episcopul Joseph Brinkhues, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Vechilor Catolici din Germania a vizitat România, ca răspuns la vizita Patriarhului Justinian, în 1970, în Germania. Un semn al bunelor relaţii ortodoxo-vechi catolice l-a constituit şi vizita la Bucureşti, în 1974, a episcopului Leon Gathier al Bisericii Vechilor Catolici din Elveţia.
Pentru crearea unor condiţii practice corespunzătoare unui dialog teologic real cu Biserica Romano-Catolică, Patriarhul Justinian a încurajat, pe lângă obişnuitul schimb de scrisori irenice cu prilejul marilor praznice creştine, întâlnirile şi vizitele între cele două Biserici. În acest context se înscrie vizita cardinalului Franz Konig, Primatul Austriei, la Bucureşti, în 1967, şi întoarcerea acestei vizite de către Patriarhul Justinian la Viena, în 1968; vizita în România a episcopului romano-catolic Rudolf Graber, în 1969, şi a Patriarhului Justinian în Germania în 1970, urmată de vizita în ţara noastră, în 1971, a cardinalului Julius Dophner, preşedintele episcopilor romano-catolici din Germania, precum şi vizita făcută de Patriarhul Justinian, în 1972 Bisericii Romano-Catolice din Belgia.
S-au îmbunătăţit şi relaţiile, cu Biserica Anglicană, tulburate de război, prin două vizite reciproce: a arhiepiscopului de Canterbury şi Primat al Angliei, Michael Ramsey, în România, în 1965, şi a Patriarhului Justinian în Anglia, în 1966.
Relaţiile cu Bisericile Protestante, sub arhipăstorirea Patriarhului Justinian, s-au concretizat, în afară de schimbul de publicaţii, în contacte şi întâlniri cum au fost vizitele la Bucureşti, în 1957, a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Danemarca, condusă de episcopul Christian Iulius Skat, în 1970, a unei delegaţii a Bisericii Evanghelice Luterane – din Germania, în frunte cu episcopul Hermann Dietzfelbinger, şi în 1971, a unei delegaţii a Bisericii Luterane din Germania, condusă de episcopul Hermann Kunst.
O menţiune specială se cuvine în legătură cu activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), a cărui membră a devenit la 20 noiembrie 1961, la a treia Adunare Generală de la New Delhi, în urma scrisorii adresate de Patriarhul Justinian prin care face cunoscută hotărârea Sfântului Sinod de aderare la această organizaţie ecumenică. De atunci, toţi secretarii generali ai CEB au vizitat România, în 1962, 1971 şi 1975 având discuţii pe probleme teologice cu Patriarhul Justinian şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Ar mai fi de spus că teologia şi practica misionară a Bisericii noastre în perioada 1961 – 1977 a fost marcată, în ce priveşte componentele esenţiale ale Ecumenismului, de accentul pastoral, contextual, pragmatic, ce corespundea vederilor Patriarhului Justinian, pentru care mişcarea ecumenică era înainte de toate un proces de deschidere şi de reaşezare faţă către faţă a Bisericilor separate de istorie, de colaborare practică între ele. Ecumenismul trebuia să ducă la un mod de viaţă deschis, care să îngăduie relaţii de dreptate şi de pace între toţi. Acest ecumenism dinamic şi extins, trebuia să însufleţească şi să hrănească solidaritatea între oameni, între culturi şi popoare. În legătură cu rolul CEB în rândul mişcării ecumenice, Patriarhul Justinian considera că acesta, deşi nu epuiza eforturile ecumenice, era forma cea mai organizată şi credibilă în epocă. El nu tutela Bisericile membre când acestea se organizau separat în dialoguri bilaterale teologice, dar constituia o platformă credibilă în care Bisericile se puteau recunoaşte reciproc în situaţia lor comună faţă de lumea contemporană.
Patriarhul Justinian a făcut efortul de a transpune marile principii ale unităţii creştine, formulate în dialogul mondial, pe plan local. De aici s-au născut conferinţele teologice interconfesionale de la noi din ţară, în cadrul cărora s-au întâlnit teologi de diferite confesiuni ca să discute probleme ecumenice comune, naţionale şi europene. Privită în ansamblu, activitatea Bisericii Ortodoxe Române în planul relaţiilor cu celelalte Biserici, în timpul Patriarhului Justinian, a cunoscut o sferă largă de acţiune şi un conţinut bogat, fiind pusă în slujba apropierii şi înţelegerii reciproce, în vederea unirii tuturor celor ce cred în Hristos Domnul.
CONCLUZII
Este aproape de necrezut câte a putut înfăptui Patriarhul Justinian într-o singură viaţă de om, sub izvorul dragostei sale pentru Biserica pe care a avut-o sub păstorire. Lista împlinirilor sale este impresionantă şi n-a putut fi cuprinsă în rândurile de faţă. Privind cu luare aminte spre ceea ce el a săvârşit, vom înţelege motivele pentru care întreaga obşte l-a preţuit şi l-a iubit.
A închis ochii pentru totdeauna în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din Bucureşti, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. Pe crucea încastrată în zid, a cerut meşterului să sape inscripţia: ”M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea”. Iar la sfârşitul testamentului său duhovnicesc, făcut în 7 martie 1976, a scris:
”Binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urât, pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut rău, văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat eu”.
Patriarhul Justinian s-a mutat din lumea aceasta cu credinţa că şi-a făcut deplin datoria către obştea dreptcredincioasă încredinţată lui spre păstorire şi către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate şi pace şi către omul în suferinţă. Trecerea timpului ni-l descoperă parcă şi mai mare, iar înfăptuirile sale în slujba Bisericii şi neamului nostru ne cheamă să ni-l amintim mereu cu respect şi recunoştinţă. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor sale, chipul Patriarhului Justinian s-a aşezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi numele lui va fi pomenit din neam în neam.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI. MANUALE.
- Enache, George, Ortodoxie şi putere politică în România, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
- Enache, George – Petcu, Adrian Nicolae, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964, Editura Partener, Galati, 2009.
- Justinian, Patriarhul, Apostolat social, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955.
- Moraru, Alexandru Pr. Prof. Dr., Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Vol. III., Tom. 1: Biserică- Naţiune- Cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
- Stan, George Dr., Părintele Patriarh Justinian Marina, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005.
- Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1998.
- Velicu, Dudu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnari zilnice, 2 (1948-1959), ed. îngr. Alina Tudor Pavelescu, Bucureşti, 2005.
REVISTE. ARTICOLE. STUDII.
- Vicovan, Ion, Aspecte legate de alegerea preotului Ioan Marina ca episcop vicar la Iaşi, în Revista „Teologie şi viaţă”, serie nouă, an XI (LXXVII), 8-12, 2001.
- Înscăunarea Î.P.S Justinian Marina, Patriarh al României, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXVI, nr. 5-8, mai- august 1948, Bucureşti, 1948.
[1] George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 92.
[2] George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964, Editura Partener, Galati, 2009, p. 8.
[3] Patriarhul Justinian, Apostolat social, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955, p. 321.
[4] Patriarhul Justinian, Apostolat social…, p. 339.
[5] Ibidem, p. 118.
[6] Teoctist, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1998, p.102.
[7] Patriarhul Justinian, Apostolat social…, p. 245.
[8] Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Vol. III., Tom. 1: Biserică – Naţiune – Cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 294.
[9] Dr. George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005, p. 18.
[10] Dr. George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina…, p. 19.
[11] George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964…, p. 38.
[12] George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România…, pp. 35-38.
[13] George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română între anii 1948-1964…, p. 40.
[14] Ion Vicovan, Aspecte legate de alegerea preotului Ioan Marina ca episcop vicar la Iaşi, în „Teologie şi viaţă”, serie nouă, an XI (LXXVII), 8-12, 2001, pp. 149-151.
[15] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnari zilnice, vol. 2 (1948-1959), ed. Îngr. Alina Tudor Pavelescu, Bucureşti, 2005, p. 23.
[16] Înscăunarea Î.P.S Justinian Marina, Patriarh al României, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXVI, nr. 5-8, mai- august 1948, Bucureşti, 1948, p. 221.